în vremuri, satul … 

 

toamne îngălbenite, viu ruginite,

veghează la marginea satului

peste morminte uitate

și se pregătesc de ierni …

 

oare de câte nopți de vară ne mai amintim?

în amintiri doar primăverile rămân înmiresmate!

există o epocă – cumva –

în această singurătate …

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

colț …

învăluită de-ntuneric azi
aleea de chiparoși
și mai rece vântul,
poate mai puternic ...

 

sunt aceiași ochi
pe care-i vedem
și aceleași inimi
al căror bătaie o simțim ...

 

zâmbetul ne-a rămas la fel
și căldura mâinilor noastre,
ca într-un vis a fost,
a visa toate acele vise ...

  

fugiți, gânduri!
și zăboviți
în acel colț al inimii,
pe care-l numesc: acasă ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

o seară romană ...

 

în fiecare seară
cei șase vulturi ai lui Remus
cercuiesc prin înălțimi,
deasupra râului născut
din lacrimile Rheiei Silvia ...

 

un zbor sub semnul oracolului,
în zâmbetul sorții ...

 

și ca și atunci,
nimic din cântecul cicadei
nu dezvăluie cât de înalt va fi zidul
sau cât de lung saltul ...

cu puțin înaintea morții.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De fiecare dată  ...

 

Prolog.

Frunze de toamnă
se desprind de crengi pe rând 

și purtate fără zgomot de vânt, 
dansează pe urma norilor,

nerăbdătoare și dornice

să atingă pământul ...

 

iar de fiecare dată mă gândesc,

că ultima fusese cea mai frumoasă ...

 

Monolog.

Mereu am încercat să văd

frunza și vântul ca o singură existență ...

simt ceva rece pe frunte:

niciodată nu este ploaia,

doar picatura rece de rouă

de pe frunza zburătoare,

poate ca o revărsare

a măreției Poe’ice în cădere ...

în orice caz,

ca o poantă a vieții am simțit-o întotdeauna,

ca o experiență retrăită, iarăși și iarăși,

între timp și pentru mine ușor de simulat...

 

și la sfârșitul monologului pun întotdeauna:

de fiecare dată adorm așa ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

noi…

ne visăm printre nori

și credem că prindem vânturile ...

întinși pe spate, unul lângă altul,
în iarba înaltă numărăm firele,

îmbătrânim împreună îmbrățișați

iar cuvintele noastre cântă

legănând noaptea mai frumoasă ...

noi, veșnicii noștri însoțitori,

surorile noastre, ai noștri frați,

noi ... veșnicii îndrăgostiți ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hiperion ...

 

în visul dulce al oricărui tânăr Hiperion

spiritul acela fără de suferință 

- și atât de inconștient -

e mereu în căutare după ceea ce

au putut vreodată să-nsemne urmelele noastre ...

 

a fost întotdeauna o agitație a timpului,

sfârșind în paradoxul care este viața!

 

dar și un punct de reper,

ca un țărus bătut în mijlocul drumului 

spre ceea ce vor însemna vreodată urmele noastre ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

mireasma anasonului …

un gând sidefiu cu mireasmă de anason

și câteva raze rătăcite de soare

ce-ncălzesc polenul în aerul ca de pudră,

mesagerul înfloririi umbelei a unui gând fractal,

undeva între cer albastru și păduri seculare …
 

o mângâiere a vârfurilor degetelor

peste firimituri de pâine de anason,

uitate în palma caldă,

o inspirație a biografiei acestui moment,

într-o liniște mută de neuitat ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

nopți de argint ...

 

un cuvânt în memoria
acelori gânduri îndepărtate
pe care le cântam în tăcere
și care ne-au dat curaj
să ne eliberăm inimile răpite
(simțeam deja frunza de laur pe frunte) ...

în nopțile argintii
ca scoarța de mesteacăn,
împingea Freya încet soarele din Capricorn
iar noi știam că venise timpul
să ne găsim inimile din nou

și să ne privim rădăcinile cum cresc ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„în sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să  fie; 
dar omul o însufleţeşte, proiectîndu-şi în ea flacăra şi nebunia; 
impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp,
capătă chip de eveniment ...”

Emil Cioran (Tratat de descompunere)


 

descompunere ... (sau 60 de cuvinte)

cuvintele ne pălesc în puritatea golului
dintre noi și imperceptibilitate
și orice odihnă în căutarea noastră eternă
nu poate însemna decât un lucru: rătăcire ...

iar în regretul morţii fiecărui moment,
atât de indiferent de timp,
plutim în blestemul sisific,
poate ca o reabilitare a zeilor ...

este totuși un fel de romanță
 ... memorie poate ...
nu, nu ne vom gândi la acasă ...

 

 

 

 

Păstrați-vă  aurul!

 

miracolele nu sunt reale ...

 

am căzut adânc, căutându-mi gândurile,

în grota simțămintelor mele 

- prins în labirintul întrebărilor,

biciuit ...

și nu mă mai pot camufla,

sunt ca un monolit 

negru, în lumina lunii,

nevoit să urmăresc cum zboară timpul ...

 

iar într-un târziu, cândva,

eliberat din acel labirint,

îmi traversez întreaga amintire,

de la putință la neputință -

și -ntr-un sfârșit, mă regăsesc:

o distrusă mănăstire ...

vulturul, credinciosul meu însoțitor,

îmi adună resturile de ruină

și zburdăm din nou împreună

prin gravitația noastră,

îndepărtându-ne de noi ...

 

păstrați-vă  aurul!